Copilaria mea e plina de nunti. Nunti la care am fost invitatul de onare din parte ostii de curiosi, multi, marunti, dar foarte vajnici! Am crescut alergind emotionata in urma alaiului de nunta. Am avut norocul sa pot vedea mirese "celebre" ca: postarita satului, sotia brigadirului de la livada, profesoara de limba si literatura rusa, pe medicul de familie din mahalaua noastra si chiar multe dintre colegele mele de clasa, care s-au grabit sa devina mamici la 16 ani! Si sirul ar continua...pina in zilele de astazi. Pentru ca si acum am ramas cu tentatia de a merge "sa vad nireasa" cind e vreo nunta la mine in sat! Am fluturi in stomac la amintirea fiecarui detaliu de nunta din vremurile celea...inscrierea oficiala de la casa de cultura, primarul satului care dupa o ordine anume anunta schimbul de inele, gasite intii intr-un bol cu griu, ruperea colacului, acela care va anunta cine e stapinul casei, paharele de sampanie, cinstite de catre mire si mireasa cu bratele incrucisate, amarul la tineri, indulcit cu dulceata de cele mai multe ori de visine, de prune sau de gutui...si primul dans conjugal, care de cele mai multe ori impresiona prin melodia extracunoscuta si extrafolosita "Esti mireasa vietii mele...". Stateam pina la miezul noptii in jurului casei omului care facea nunta si intimpinam impreuna cu adevaratii nuntasi ostile socrilor mici sau socrilor mari, depinde unde se organiza sarbatoarea, nunii mari si tinerii cu covorul...Astazi nu se ma joaca covorul, decit in citeva localitati care pastreaza cu tarie obiceiurile si traditiile. Un prieten povestea nu demult despre o situatie cu "jucatul covorului". Cica cind sa joace covorul la o nunta a unei colege de clasa, dezorientati, tragind fiecare in partea lui cu putere si cu convingere, au ramas cu marginea tesuta a covorului in miini...Daaaa, covor, trainic si bun de pus pe perete! Dar nu despre asta vroiam sa zic...vroiam sa zic ca de atunci pina acum, s-au schimbat multe, nuntile au devenit mai moderne, mai sofisticate, sau mai simple, cu diferite elemente nonconformiste, dar ideea a ramas aceeasi...o rochie alba, visul fiecarei fete...si paradoxul ca sunt la fel de sublime si cele de atunci, si cele de azi....
Aceasta e rochia visurilor mele, rochia anilor '30 care nu este in vinzare deja si mai jos clonul aceste rochii din zilele de azi, cea care ar sta perfect atit pe o mireasa cuminte, timida, eleganta cit si pe una dezghetata, vesela, obraznica!
Si daca vorbeam despre copilaria mea, de acolo mi se trage dragostea pentru rochia asta, si mi-a venit de unde? De la o sarbatoare de Anul Nou, unde impreuna cu colegii mei am prezentat o piesa de Vasile Alecsandri in care eram o cucoana din Iasi, si trebuia sa port o rochie similara timpului. Nu aveam cum gasi o asa rochie si am imprumutat rochia de mireasa a unei profesoare de liceu foarte dantelata si foarte potrivita situatiei teatrale in care ma aflam... Nu am avut posibilitatea sa am o poza de atunci, dar am gasit o asemanare foarte plauzibila!
Ma intorc de fiecare data la copilaria mea plina de nunti...Multe, frumoase, obisnuite si neobisnuite, cu mirese cu rochii efemere, dar perfecte! Chiar daca am birfit impreuna cu prietenele mele de joaca pe fiecare din ele, si le-am clasificat in cele mai frumoase si cele mai urite, acum inteleg ca nu am vazut nici o mireasa urita, ca toate miresele au dreptul sa fie frumoase, chiar daca noua ni se pare ca nu sunt, ca ele merita sa poarte o rochie pe care si-o doresc, chiar daca stilistii ar spune ca nu li se potriveste o rochie sau alta, ca fiecare femeie e superba in rochia ei de mireasa, in rochia pe care si-a dorit-o, pe care a visat-o si pe care si-a creat-o multa multa vreme in gind, poate din anii de scoala...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu